Friday, February 6, 2009

Un fel de jurnal, despre ce fac eu aici.

Un loc eteric....
KGB Bar, east Village
The truth—if not the drink menu—can overwhelm you at KGB's weekly nonfiction reading series. In a room so suspiciously tall and red that you might easily mistake any proclamations for propaganda, journalists, memoirists, and raconteurs share from recent anthologies, memoirs, essays, and on occasion, in-house scandals. (Regulars still gossip about the time when a drug addict's excerpt excited a listener to urinate on the pizza.) It's dirty. It's shocking. It's honest. And it's true. The crowd is equal parts horn-rimmed glasses to beer glasses; the authors are serious about their work if not overly so about themselves. The theme changes weekly.— Genevieve Leon
http://www.yelp.com/biz_photos/C-pCGU9Axd05RCEwJZLXPw?select=fRRI8NbcJt9iC75AUBxkJQ


Barbara,
Ii place Matisse pt culori, si Picasso pt forme.
Azi a venit special sa imi arate site-ul pe care i l-a facut un tip, Dan, martea trecuta.
Imi povesteste depre viata ei.
Zice ca asteapta sa faca 80 de ani ca sa isi poate vinde picturile.
Picteaza de la 3 ani , cand a inceput picta langa mama, o imita.
La scoala nu era interesata de invatat, ii placea sa se uite pe fereastra;
Una dintre profesoare ei a observat ca e interesata mai mult de altceva si pentru a o stimula i-a dat o carte sa citeasca si creta colorata. Si i-a zis sa deseneze un peisaj in fiecare saptamana pe tabla din capitolul de citit pt saptamana aceea.
Imi povesteste despre prietenii ei care lucrau in publicitate in Chelsea, care si-au pierdut slujbele cand a aparut photoshopul; au incercat sa se adapteze , nu au putut.
Merge la o prietena care are o gradina superba in forma de U, arata ca o jungla, acolo picteaza
Imi spune ca lipeste cate 3 coli pe perete si picteaza in acelasi timp.
Imi povesteste despre taberele de pictura, unde se indragostea de scriitori.
Prietenii ei nu vor nici macar sa vada un computer, nu mai vorbim despre a invata photoshop, sacrilegiu.
Nu obisnuiau sa inchirieze un apartament pe termen lung, plateau ceva bani fiecare cand aveau si locuiau mai multi intr-un loc.
...acolo pictau, ...acolo dormeau.
Nu aveau alte joburi, pur si simplu pictau, vindeau, plateau ceva.
Cand interveneau probleme se mutau in alta parte, la fel, sau pe la alti prieteni care avea un loc.
"Asa am ajuns homless" pentru ca nu am avut niciodata un loc al meu, un plan.
Tipa asta are un zambet urias pe buze, e foarte optimista.
Spune ca daca astepti indeajuns lucruri bune ti se intampla.
Azi e ultima ei zi, a primit o oferta de job, o sa aiba birou, fara comp, e foarte fericita.
Imi recomanda un pictor japonez, Noriaki.
Vreau sa ii vad lucrarile.

*(Barbara are 63 de ani, ultima data cand a incercat sa aiba o slujba a fost acum 13 ani, ca voluntar la o galerie. Stia de ea de la un prieten, "They don't own you, there.")



Beverly,
E suparata.
Nu vrea sa lucram impreuna azi, are acesta idee ca numarul de joburi disponibile este finit si daca lurez cu altcineva ea pierde o oportunitate.
Asta cred eu ca gandeste, nu stiu ce crede ea.
Stiu ca are un fiu de 19 ani care termina faculta in vara si pe care incearca sa il convinga sa renunte la faculta ca sa lucreze. Zice ca e prea mult sa se intretina pe ea si pe fiul ei in acelasi timp.
Tipa nu e nici homless nici fara slujba. Are un part-time, dar nu ii ajung banii, nu are timp. Se chinuie.
Se vad semnele ingrijorarii pe fata ei, gura ei stramba ca un arc care incerca sa traga o sageata inspre ceruri.
Gagica e din Jamaica, si uneori isi vorbeste singura in jamaicana, e ciudat ca facem acelasi lucru, in 2 limbi total diferite.
Probabil ca spunem aceleasi lucruri: "acum dau click, si tre sa gasesc, ahhhh, nu aici, deci back, si cred ca aici dau click, si tre sa fie o casuta undeva, uite aici, da, e bine, scriem numele, da, asa, da, si submit".
Si eu adaug "buuuuuuuuuuun".
Clasicul bun.
E ca un fel de ritual care nu se poate incheia in mintea mea daca nu il sfarsesc cu o ultima incantatie.
Tot timpul cara cu ea un ruj rosu-portocalui, foarte puternic, cu sclipiri. Si in mijlocul conversatiei il pune pe buzele ei mari, maronii.
E mandra sa fie de aceeasi culoare a pielii ca si presedintele, la fiecare intalnire a noastra se furiseaza intr-un colt la un comp, zicand ca vrea 5 min singura sa isi verifice mailul. Dupa 15 minute o gasesc cu 10 pagini deschise despre cum se poate inrola in armata presedintelui.
Oameni care pregatesc manifestari. De fapt care aduna alti oameni pentru manifestari.
E ciudat cum pentru asa ceva si-ar face timp destul.
Nu ar trebui sa judec. Mereu imi zic asta. Sau cel putin cand aud altii.

*(Beverly are 47 de ani, si se trateaza cu lapte de cocos si alcool cand are gripa.)